Intre doua lumi

Acum vreo 2 saptamani m-am intors pentru 3 zile in locul/orasul in care am facut liceul.M-am intalnit cu multi oameni, foarte multi...pe o parte din ei nu-i mai vazusem de ani buni.Sunt oameni care odata...ca niciodata (se pare ca asa va trebui sa ma refer la perioada aceea) au insemnat foarte mult pentru mine.Cred caultima oara cand i-am vazut...pe majoritatea...a fost acum 3-4 ani...mult timp, prea mult. Trecand peste teama de reactiile lor la sosirea mea dupa atat timp, trecand peste miile de ganduri si scenarii pe care le-am zamislit de cand am aflat ca merg la "intalnire", totul a fost bine.
Totul a fost chiar prea bine avand in vedere ca am plecat de acolo cu un gust mai mult decat amar gandindu-ma la cei 4 ani petrecuti acolo, la cat de legata eram de acest grup, la ce traiectorie a luat viata lor si a mea...si la cat de schimbata sunt. Sau poate nu...poate asta e problema...nu sunt in totalitate schimbata de lumea in care traiesc acum, si fara sa vreau, ducandu-ma dupa atata timp acolo am rascolit ce mintea mea vroia sa uite...pentru a fi fericita. Sunt oameni pe car ei-am gasit neschimbati, aceleasi preocupari, cu aceeasi fericire sau poate doar multumire in ochi...oameni pe care timpul si imprejurarile i-au schimbat...dar pe care nucleul acela din care fac parte (din care sper ca si eu mai fac parte) le da posibilitatea sa scape pentru o zi, o ora...durata unei intalniri cu cineva ce-ti impartaseste amintirile frumoase...si bineinteles oameni schimbati...schimbati asa cum ma credeam si eu, oameni de la care aveam asteptari, care cu ceva timp in urma pareau asa de greu de atins, cu care abia aveam curajul sa schimb doua vorbe sau cu care pe vremuri vorbeam ore in sir...pentru ca acum sa nu mai avem nimic de zis...
Au trecut doua saptamani de atunci si inca nu pot sa-mi sterg din minte sau sa ma impac cu ideea, cu imaginea acelui grup. M-a durut cand am plecat de acolo si eram constienta ca nu va mai fi la fel cand ma voi intoarce...insa nu pot compara ce credeam atunci cu durerea care m-a ars pe dinauntru 3 zile. Ma bucuram nespus cand unii imi ziceau canu m-am schimbat...ma intristam dupa...cand realizam ca defapt eu n-am stiut niciodata cine sunt, ce "vreau de la viata"...eu mereu am trait clipa, dar fara sa ma gandesc ca timpul trece si ce am castigat acum e posibil sa pierd maine.
E greu sa ma zbat intre doua lumi...cea de acolo...practic trecutul...si cea de aici...o viata aproape banala, zile intregi ocupata cu munca, scoala, plimbari cu prietenul, iesiri in oras la restaurante "de fitze" cu prietenii prietenului, goana dupa bani si dupa "a avea"...discutii despre "a...eu vreau pe munte....da vreau si apa calda si conditii"(ca e cool)si oriunde ma uit in jurul meu aceleasi banalitati...aceeasi falsitate de prost gust care miroase de la o posta...un miros care ti se intipareste in memorie si de care nu mai scapi. De ce toate astea...si eu ma intreb cateodata...de ce? Primul raspuns care imi vine in minte e pentru ca iubesc un om si pentru ca eu si omul ala am hotarat sa facem ceva impreuna. OK....eu si omul ala suntem cat de cat bine, fiecare are problemele lui...dar de ce ma oblig totusi sa traiesc in lumea asta??? Aaa...mai am un motiv...sa fac ceva si sa fiu buna in ceea ce fac...Asta e un motiv pe care l-am urmat cu strictete si puteti sa ma credeti sau nu dar intotdeauna cand mi-am propus ceva am reusit, de fiecare data can am facut un lucru a fost bine facut si s-a vazut...Da...si motivul asta e ok...imi ofera satisfactii, pe termen scurt...dupa care o iau de la capat(poate ar trebui sa-mi propun altfel de lucruri...dar ma simt marginita...si asta e groaznic).
Si uite asa ma lupt eu zilnic...de cand ma stiu...si nu vreau nimic in special "decat" sa fiu fericita....da...putin lucru, nu?

Un cantec de demult...de cand imaginatia o lua razna

Roza vanturilor - Numai noi

....cate amintiri



sR

Un nou locatar

Acum vreo doua ore am aflat ca in micutul apartament in care stau/garsoniera cu prea multi pereti :D, voi avea un nou locatar...cica surpriza...si numele lui, a ei de fapt, este: noua mea bicicleta!!!!:)) cadourile astea...cate probleme ridica...da asta inseamna ca sunt copil cuminte, nu?:D

...ma intreb cand o sa am timp sa ma plimb? :S


sR

M-as muta intr-o casa cu bulina rosie....

Nu ar fi cel mai tare pariu cu viata?!...va dati seama cata adrenalina...cand trece tramvaiul sau vre-un motor mai suparat?...cat ne-am pretui viata daca stim ca in orice moment poate sa-ti cada tavanul in cap....sau cat de plina de riscuri ar fi intentia sa asculti manele la maxim (vre-o melodie cu bas-ul mai puternic si te-ai dus!:D)....of valoarea mea...Ma simt nespus de fericita ca in apartamentul de deasupra sta un profesor de muzica...foarte de treaba...care in week-end-uri binevoieste sa ma incante de acolo de la el cu melodii rezonante si in ton cu numele strazii, in timp ce eu imi savurez tigara (...sau tigarile, depinde cat il tin degetele). Ma rog...ma gandeam la toate astea aseara...cand asteptam tramvaiul in apropierea unr cladiri una si una mai imbulinata :D
...oameni pe acolo? Da!...Copii pe acolo? Da!...m-am uitat la fetele lor si nici macar una nu era trista sau ingrijorata...stateau pe scaune vechi afara, in strada, urmarindu-si plozii...si discutand politica, fotbal sau ce a mai facut vecina...Mi s-a parut incredibil....era ultimul loc unde ti-ai fi dorit sa fi...si totusi cata bucurie!
...oare de cat ai nevoie sa fi fericit?


sR

Daca nu imi taie cineva picioarele...o fac singura

ancuta_b: ce-ai facut

ancuta_b: ce-i cu status-ul ala?????

drak: ...am plecat

ancuta_b: de ce? esti nebuna!!!???

drak: ti-am zis ca nu mai puteam sta...oricat m-ar fi rugat...oricat as fi inchis ochii sau cat de repede as fi uitat,

ancuta_b: i-ai szis?

ancuta_b: doamneee ce-o fi in capul tau?

drak: nu i-am zis ce s-a intamplat exact...dar cred ca si-a dat seama...ma cun asa de bine...si oricum cred ca si lui ii era frica sa zica cu voce tare...imi vine sa urlu..

drak:

ancuta_b: pai de ce ai plecat, ce motive puteai sa-i zici? tu nu esti normala AVEAI TOT CE ITI PUTEAI DORI!!!!

drak: ba nu aveam...ceva lipsea...si se simtea foarte tare...poate obisnuinta, poate monotonia...poate dupa ce descoper un om...a trecut si criozitatea si noutatea...desi eu il iubesc...nu ma astept ca mintea aia inginereasca a ta sa inteleaga

drak:

ancuta_b: tu nu mai ai scapare!!! la draq cu toata vorbaria ta ca tot ce vrei e fericire, iti dai singura in cap si poate eu nu inteleg da' cine te mai intelege pe tine????

ancuta_b:

drak: nu mai pot vb...oricum am sa plec...o perioada...unde sa nu ma stie nimeni...poate am o reveltie si imi revin..

ancuta_b: unde?

Lumea in care traim....

De vreo trei zile pe straduta mea se intampla lucruri ciudate...la starea de spirit momentana nu prea am dat importanta. Pana azi dimineata. Nu stiu daca e de ras sau de plans...da eu tot va zic :D

Marti dimineata ieseam din bloc...ma duceam la munca. La vreo doua blocuri distanta agitatie mare, salvare, lume...politie...ceea ce e ciudat intr-un cartier asa linistit, populat in general de oameni cu varste onorabile. Am trecut fara sa dau importanta. A doua zi la fel, aceeasi salvare, acelasi sofer care de data asta atipise in masina...mai putina lume ce-i drept si o tanti blonda, la vreo treizeci si ceva de ani, tipa isteric la un telefon...

Toate bune si frumoase...pana aseara cand rupta de oboseala, fara chef de nimic, intru iar pe straduta mea...De data asta mai multa lume in negru...nu mai era salvare, era doar politia si niste oameni ai strazii. M-am gandit "...cred ca a murit", si destul de intristata de gand am decis sa nu ma uit in acea directie si sa merg mai departe. Trecand pe langa grup, am auzit o conversatie foarte "interesanta":

"...da frate, vino aici pe Mozart ca e de bine!...da, l-am vazut pe popa ala care-l cunosti. Nu frate nu i-am zis da ia-i si pe ei si hai incoace...au de unde sa dea..."

Cam atat am surprins din conversatie...m-am oprit putin, mirata de tonul prea vesel pentru adunarea respectiva si m-am uitat la persoana respectiva. Era un vechi "cunoscut", un om al strazii care isi face veacul pe acolo, arata la fel ca intotdeauna...sa-i plangi de mila. A durat vreo doua secunde pana sa-mi dau seama ce a insemnat practic conversatia aia...Nu m-am putut abtine sa nu rad...ma uitam la el, el la mine cu o fata satisfacuta de parca a incheiat cea mai tare afacere din viata lui...

Intr-un final mi-am dat seama ca stateam in mijlocul strazii...ca locul meu nu era cu oamenii din fata, asa ca am mers spre casa...gandindu-ma inevitabil la bande de cersetori cu abilitati de spion...la saracul popa care e urmarit pana la locul pomanei...si la tot felul de chestii haioase legate de "mafia cersetorilor" :))

...si la ora aceasta mi se pare amuzant, desi nu cred ca ar trebui sa fie, nu?!

sR

Motive...idioate

Nu cred ca vreti sa stiti din ce motiv idiot m-am apucat de blog-ul asta...naaa...e prea de plans de mila. Oricum motivul este un om...o intalnire...din care a rezultat o amestecatura de sentimente pe care trebuia sa le vars undeva...respectiv aici. Ma gandeam ieri la blog, la cat o sa ma tina...si la ce faceam inainte cand treceam prin stari din astea. Ce faceam?...Ma prefaceam ca scriu poezii. Intr-o zi, gandindu-ma la acelasi om...nu stiu cu ce ocazie, am scris niste versuri, la repezeala si i le-am trimis. Am pretins mai apoi ca a fost o greseala, ca nu la el trebuiau sa ajunga...dar in sinea mea aveam neaparat nevoie de o parere de un motiv de a nu tacea. Cata naivitate...si prostie ar zice unii (si eu), dar asta eram si acestea sunt versurile:

:))



Spre culmile-n ceata pornit-am agale

Un dor de munte nebun ne apasa

Cararea-i abrupta dar inima o-nmoaie

Iar pasii tot urca spre zarea laptoasa



Nicicand stancile n-au fost mai frumoase

Scaldate in soare si flori neimblanzite

Siroaie de roua se sparg in crevase

Doar pietrele tac ca sfinte morminte.





sR

Focul....si cum te arzi fara sa vrei

De cate ori ne intrebam "...si ce ar fi fost daca?"



Urasc intrebarea asta...dar mai mult urasc sa ma pun in situatia de a da piept cu ea. Am incercat mereu, in limitele "bunului simt" sa fac tot ce mi-am dorit...oricat de absurd ar fi fost pentru unii, oricat de copilaresc sau egoist. N-am vrut sa traiesc niciodata cu regretul ca n-am incercat sau ca nu am avut curajul sa fac ceva.

...si inevitabil asta se intampla si te loveste de nu te mai ridici.

O singura data in viata nu am avut curajul sa vorbesc, sa zic ce simt, ce cred si ce vreau si uite ca m-a ajuns din urma. Doare cand te auzi spunand "e prea tarziu" si te uiti in ochii omului din fata ta, doare si mai tare cand iti dai seama ca si el simte la fel, ca e o cauza pierduta, ca ar fi putut fi dar nu e. Iar ziua cand cei doi oameni se ciocnesc, intamplarea care i-a adus fata in fata si care i-a facut sa ajunga la crudul adevar lasa rani...si apoi cicatrici...si-un gust amar. Curajul de a zice...oportunitatea de a face...raspunsul pe care-l asteptam...toate au venit prea tarziu...

Toate trec...zice lumea...si chiar si acum poate sper ca lucrurile pot fi altfel, ca nu am zis de asa de multe ori "e prea tarziu" ca ce s-a intamplat a insemnat mai mult decat o trista si frumoasa amintire...

...dar am langa mine un om pe care il iubesc si un altul la pachet cu "...si ce ar fi fost daca?"


sR

Imi plac culorile

Culorile sunt o joaca, un cantec si cuvinte ce nu pot fii rostite. Daca m-ati intalni pe strada...probabil nu v-ati abtine un zambet...sau o grimasa. Sunt visatoare, sunt vesela si imi place sa cred ca ele sunt motivul. La fel vor fi si aceste pagini...daca va supara ochii asta e, vor fi pagini vesele, optimiste...calde.

...de ce serendipity

....pentru ca oricine isi doreste o intamplare norocoasa
....pentru ca oamenii din viata mea sunt o intamplare norocoasa
....pentru ca intamplarile ne conduc viata inevitabil
....pentru tine

Eu sunt serendipity, ma bucur sa va cunosc!