marți, 10 noiembrie 2009

The End

...asa cum ma asteptam, nu mai pot scrie aici. E deja prea trist, prea...


ma gasiti la www.roxanafarcas.blogspot.com

miercuri, 14 octombrie 2009

Doi ani

...sunt doi ani de cand viata mea a primit probabil cea mai grea lovitura. Sunt doi ani de cand mi-am pierdut cel mai bun prieten, de cand am pierdut omul care ma tinea in echilibru. Sunt doi ani de cand sora mea, printre lacrimi abia a reusit sa-mi spuna: "A murit tata!"...ea se dusese acasa sa-i faca o surpriza. Sunt doi ani de cand am simtit ca fiecare muschi si osisor din mine se sfarma si ca durerea, durerea pe care o simteam nu era de ajuns pentru pierderea acelui om. Sunt doi ani de cand nu am mai vazut lumea la fel de buna, de cand nu a mai avut cine sa ma ajute sa o vad.
Tata...mi-e greu sa vorbesc despre el, sa scriu...desi sunt atatea de zis. Orice cuvant as folosi nu e de ajuns sa-l descrie ca om, ca prieten, ca tata, ca sot. Scriu acum pentru ca altfel as exploda, altfel nu m-as putea opri din plans ceva timp, pentru ca nu-mi permit sa plang, pentru ca sunt oameni care au nevoie de mine intreaga...atat cat se poate.
Credeam ca odata cu trecerea timpului totul va fi mai usor. Credeam ca daca am avut taria cand l-au adus in casa, in sicriu pe tata, tatal meu, sa nu plang, sa fiu tare pentru mama, pentru sora mea, pentru oamenii care ma inconjurau, oameni care sufereau atat de mult...credeam ca imi va fi mai usor. Dar cu fiecare zi care trece, cu fiecare reusita, cu fiecare esec, cu fiecare intamplare...imi este tot mai greu. Nu mai am prietenul care sa ma inteleaga intr-adevar, nu mai am sprijinul care sa ma ridice cand cad, nu mai am tatal care sa ma priveasca cum devin om, cum lupt pentru mine si pentru ei, parintii mei, sa fie mandrii de copiii pe care s-au chinuit sa-i creasca si sa-i educe.
Nu mi-am permis sa cad in groapa tristetii, e de ajuns ca trebuie sa o ajut pe mama sa-si revina. Nu mi-am permis sa-l plang, pentru ca nu mi-am permis sa sfasii inimile celor care sunt alaturi de mine. Orice suspin am incercat sa fie un zambet, orice gand negru sa fie o vorba buna, orice gest necugetat pe care am fost tentata sa-l fac l-am transformat intr-o fapta buna...atat cat am putut. Dar cat am sa mai pot?
Mi-e frica de cadere, mi-e teama ca n-am sa ma mai ridic, ca am sa-i trag pe toti in jos dupa mine, ca nu am sa fiu pe deplin fericita vreodata, pentru ca nu mai sunt intreaga. Pentru ca ma lupt cu morile de vant si mi-e frica sa nu alunec, mi-e frica ca nu are cine sa ma prinda.
Dar el m-a invatat sa lupt, el mi-a dat forta pentru toata viata, el m-a pregatit sa fac fata, iar eu...eu nu am sa-l dezamagesc. Am sa ridic capul din calculator acum si am sa fiu din nou, pe cat pot si din ce in ce mai mult, Roxana care rade, Roxana caruia ii place sa asculte si sa ajute oamenii din jur, Roxana care crede in bunatate, in prieteni, in lucruri care se pot indrepta, in oameni care or sa ma tina minte la fel cum l-au tinut minte pe el: un om bun pana la cer.
Asta sunt, nu vreau sa intristez pe nimeni, am vrut doar sa vars o parte din amarul care ma ineaca azi mai mult ca in orice zi. Deja sunt eu din nou.


sR

marți, 8 septembrie 2009

Noi mai iubim?

...nu, nu sunt trista iar. Stau cu problema fata in fata si incerc sa gasesc un raspuns, iar optimisul meu caracteristic imi da ghes sa sper. Am incercat sa scriu multe, in multe feluri...nu-mi iese.

Una din concluziile la care am ajuns? Sunt o inadaptata. Serios, capacitatea mea de a ma acomoda si face fata oricarei situatii sunt anulate de prostul, idiotul obicei de a intoarce totul pe toate partile. As vrea, macar o data in viata asta, sa iau un lucru ca atare, sa nu ma intereseze cauze si efecte...sa las totul sa curga, fara sa mai filtrez orice informatie, fara sa-mi mai ingreunez gandurile. Orice privire, orice gest, orice cuvant aruncat intr-o doara sunt ca un puzzle si ocupatia mea zilnica e ca din miile, sutele de mii de piese sa-mi construiesc lumea din jur...pe mine nu stiu daca am sa reusesc vreodata sa ma construiesc.

O alta concluzie e ca niciodata, da niciodata nu am sa reusesc sa renunt la ceva ce iubesc. Imi place sa iubesc. Doamne si sunt ATAT de naiva! Ba nu...nu naiva...infantila cred ca e mai bine. Cat poate sa iubeasca un om oare? Cineva imi repeta ca suma viciilor e constanta...oare asa o fi si cu suma iubirilor? Nu...ca nu poti sa numeri asa iubirea...e mai mult ca un mar din care fiecare musca cat vrea (da!cat vrea!), numai ca unii sunt mai sclifositi, altii mai pofticiosi. Oare lumea in ziua de azi e la dieta?

Am stat eu si m-am gandit bine, la materia asta,iubirea, stau bine! Mi-e mila doar de restantierii din jurul meu.



Mai iubim? Nu stiu, am sa ma mai gandesc...

a...si asta:


emeric imre - nebun de alb
Asculta mai multe audio Muzica

... e pentru spiritul acestei cruciade si nu pentru cineva in special (sa nu se inteleaga gresit, iar)! :))

sR

joi, 3 septembrie 2009

Nu mai exista Don Juan

1. Cine e Don Juan?

Don Juan este barbatul al carui zambet te tintuieste locului intr-o zi ploioasa, cand evident, de aiurita ce esti, ai uitat umbrela acasa. Te misti cu greu de acolo caci genunchii nu te mai asculta si speri ca el sa nu fi observat roseata din obrajii batuti de ploaie.
Ajungi intr-un final la munca. Nu auzi mustrarile colegilor ca ai iesit asa din casa pe o zi din asta, iti e cam frig si nu-ti mai simti picioarele, dar nu conteaza, nu...nu reusesti sa te concentrezi la toate astea pentru ca mintea iti zboara aiurea la barbatul pe care tocmai l-ai vazut. Ziua trece chinuitor de greu...de vina e doar inima asta care bate mult prea repede de cand cu...da, de fapt ai vrea sa intelegi in primul rand Ce s-a intamplat dimineata.
Nu prea iti amintesti cand ai plecat si cum ai ajuns acasa. Ochii care te cunosc de mult, mana care te trage usor si te face sa te simti atat de calda, parca nu reusesc sa te salveze din plasa de vise in care ai ramas blocata. Sute de imagini ti se deruleaza in fata ochilor si te straduiesti cat poti de tare sa o gasesti pe cea potrivita. Da, esti acasa, si ochii aceia negrii sunt ai lui, si buzele si gustul de care nu te mai saturi sunt ale lui, si gatul de care te-ai agatat acum e tot al lui...
Ale cui?
Ale iubitului.
A...am uitat sa va spun, de Don Juan nu te indragostesti.

joi, 27 august 2009

M-am speriat...

...in ultimele zile de fata zambareata din oglinda. Mereu am crezut ca sunt o comoda, ca nu-mi place sa ma deranjezi din culcusul meu caldut...ei bine nu, nu sunt.
M-am intors de vreo 2 saptamani din concediu, n-am scris nimic pentru ca de obicei scriu cand ma simt aiurea sau patesc ceva nasol. Nu prea-mi impartasesc bucuria in scris...o impartasesc cu cea mai draga inima cand stam fata in fata.
Ma simt ciudat de bine si odihnita, fara ganduri negre, fara remuscari si mustrari. Sunt iar Roxana pe care o stiati.Mi-e bine asa si am sa incerc sa ma pastrez...



sR