Doi ani

...sunt doi ani de cand viata mea a primit probabil cea mai grea lovitura. Sunt doi ani de cand mi-am pierdut cel mai bun prieten, de cand am pierdut omul care ma tinea in echilibru. Sunt doi ani de cand sora mea, printre lacrimi abia a reusit sa-mi spuna: "A murit tata!"...ea se dusese acasa sa-i faca o surpriza. Sunt doi ani de cand am simtit ca fiecare muschi si osisor din mine se sfarma si ca durerea, durerea pe care o simteam nu era de ajuns pentru pierderea acelui om. Sunt doi ani de cand nu am mai vazut lumea la fel de buna, de cand nu a mai avut cine sa ma ajute sa o vad.
Tata...mi-e greu sa vorbesc despre el, sa scriu...desi sunt atatea de zis. Orice cuvant as folosi nu e de ajuns sa-l descrie ca om, ca prieten, ca tata, ca sot. Scriu acum pentru ca altfel as exploda, altfel nu m-as putea opri din plans ceva timp, pentru ca nu-mi permit sa plang, pentru ca sunt oameni care au nevoie de mine intreaga...atat cat se poate.
Credeam ca odata cu trecerea timpului totul va fi mai usor. Credeam ca daca am avut taria cand l-au adus in casa, in sicriu pe tata, tatal meu, sa nu plang, sa fiu tare pentru mama, pentru sora mea, pentru oamenii care ma inconjurau, oameni care sufereau atat de mult...credeam ca imi va fi mai usor. Dar cu fiecare zi care trece, cu fiecare reusita, cu fiecare esec, cu fiecare intamplare...imi este tot mai greu. Nu mai am prietenul care sa ma inteleaga intr-adevar, nu mai am sprijinul care sa ma ridice cand cad, nu mai am tatal care sa ma priveasca cum devin om, cum lupt pentru mine si pentru ei, parintii mei, sa fie mandrii de copiii pe care s-au chinuit sa-i creasca si sa-i educe.
Nu mi-am permis sa cad in groapa tristetii, e de ajuns ca trebuie sa o ajut pe mama sa-si revina. Nu mi-am permis sa-l plang, pentru ca nu mi-am permis sa sfasii inimile celor care sunt alaturi de mine. Orice suspin am incercat sa fie un zambet, orice gand negru sa fie o vorba buna, orice gest necugetat pe care am fost tentata sa-l fac l-am transformat intr-o fapta buna...atat cat am putut. Dar cat am sa mai pot?
Mi-e frica de cadere, mi-e teama ca n-am sa ma mai ridic, ca am sa-i trag pe toti in jos dupa mine, ca nu am sa fiu pe deplin fericita vreodata, pentru ca nu mai sunt intreaga. Pentru ca ma lupt cu morile de vant si mi-e frica sa nu alunec, mi-e frica ca nu are cine sa ma prinda.
Dar el m-a invatat sa lupt, el mi-a dat forta pentru toata viata, el m-a pregatit sa fac fata, iar eu...eu nu am sa-l dezamagesc. Am sa ridic capul din calculator acum si am sa fiu din nou, pe cat pot si din ce in ce mai mult, Roxana care rade, Roxana caruia ii place sa asculte si sa ajute oamenii din jur, Roxana care crede in bunatate, in prieteni, in lucruri care se pot indrepta, in oameni care or sa ma tina minte la fel cum l-au tinut minte pe el: un om bun pana la cer.
Asta sunt, nu vreau sa intristez pe nimeni, am vrut doar sa vars o parte din amarul care ma ineaca azi mai mult ca in orice zi. Deja sunt eu din nou.


sR